Dimineață, la o plimbare prin Dordrecht, am intrat în Grote Kerk, în limba română înseamnă Biserica Mare. Numele complet este Grote of Onze-Lieve-Vrouwekerk. Este o biserică construită în stil gotic, la fel ca și Biserica Negră din Brașov, și cam tot atât de veche. În atmosfera calmă din interior, ne-am așezat pe o bancă, cumva căutându-mi gândurile. Lângă mine, stă Marmota, liniștită și foarte pioasă (incredibil de liniștită, ceea ce e oarecum anormal pentru copila mea mereu debordând de energie). Se uită la mine cu ochii ei curioși și mă întreabă șoptit ce fac oamenii și de ce stau cu ochii închiși și cu mâinile împreunate. Îi explic că mulți oameni consideră biserica a fi casa lui Doamne Doamne și că, atunci când stau pe băncuțele acelea lungi și închid ochii, acei oameni se roagă pentru dorințele pe care le poartă în sufletele lor și pe care ei cred că doar Doamne Doamne le poate îndeplini. Îi spun că dacă are dorințe, și ea poate face la fel și poate i se vor îndeplini.

Îmi răspunde foarte serioasă: Eu cred că Doamne Doamne, e foarte ocupat. Toată ziua trebuie să îndeplinească toate dorințele complicate ale oamenilor. Îmi stăpânesc râsul și doar îi zâmbesc. O văd cum închide ochișorii, își unește degețelele ei mici și mă surprinde când începe să dea glas dorințelor ei de copil de 6 anișori. Mă așteptam să le gândească, nu să le spună. Doamne Doamne, dacă serviciul tău este cu adevărat să îndeplinești dorințe, atunci te rog frumos să faci noaptea asta să treacă cel mai repede ca să ajung la Disneyland, apoi când am să fiu acolo, te rog să o faci pe mama să-mi cumpere câte jucării vreau eu, iar easă nu spună că sunt prea multe. Te mai rog să o faci pe Isabel (o colegă din clasa ei) să nu mai fie atât de rea cu mine și dacă se poate să înceapă școala mai repede. Aș mai vrea jocul cu Dora pentru DS și poate îmi trimiți și mie surior mic. Dacă nu ai surior, nu-i nimic, poate f și frățior. Ah, și să stăm mult la Buni în vacanță. 

Mă uit cu gura căscată cum înșiruie cuvinte și abia dacă îndrăznesc să respir, numai să nu o deranjez. Recunosc și că voiam să aud ce altceva își mai dorește. Mă surprinde din nou când, după ce spune toate dorințele, începe să plângă. O întreb de ce plânge, iar ea se repede cu lacrimile șiroind pe obrăjori și își apasă năsucul plâns pe pieptul meu. Încerc să o liniștesc și o mai întreb o dată de ce plânge. Îmi răspunde printre sughițuri: Pentru că îmi doresc să nu îmbatrânești niciodată. Dacă îmbătrânești vei muri, iar eu nu vreau să mori niciodată.

Recunosc, m-a blocat. Deschid gura să îi explic despre moarte, dar mă invadează toate lacrimile, impresionată de răspunsul ei. De teama că îmi va tremura vocea și voi începe să plâng eu mai tare decât ea, închid gura la loc și amân discuția despre moarte pentru altă dată. O strâng în brațe, îi sărut ochișorii plânși, o liniștesc și ne ridicăm să continuăm vizita. Atunci am realizat că îmi este frică de moarte doar de când s-a născut ea. Îmi este frică de moarte, nu pentru că mi-ar provoca durere, ci pentru că i-ar provoca ei o imensă suferință, că ar trebui să treacă prin viață fără să pot fi acolo oricând i-ar fi greu. Sinistru subiect! Când copilul tău îți spune asta, știi cu siguranță că, indiferent de câte obstacole întâmpini în viață, trebuie să treci peste ele, pentru că el, copilul tău, e rațiunea de a trăi și a fi puternic!