Am citi și recitit acum câțiva ani Îndreptarul pătimaș al lui Cioran. Scris între 1940 şi 1944, Îndreptar pătimaş are două variante. Prima, de 117 pagini format mare (A4), cea de-a doua variantă este în mare parte o transcriere din prima. Îndreptar pătimaș este ultima cartea a lui Emil Cioran scrisă în limba română. Varianta definitivă a acesteia a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța.  Am găsit de curând varianta a doua a Îndreptarului pătimaș și l-am citit și pe acesta.

Poți citi varianta pdf a cărții aici sau aici.

Am extras câteva citate frumoase din Îndreptarul pătimaș:

Iubim din nevoia să ne știe cineva până la capăt, din dorința de a scăpa de propria intimitate, din teama că, fără nimeni, gândul s-ar ridica vertical spre cer, și că s-ar prăbuși fără ecou.
Când dăm mâna cuiva, în ea îi depunem o parte din povara grijii noastre. Și nu i-o strângem din bucurie, din bucuria pură, ci din complicitatea a două singurătăți. Și când zâmbim cuiva, ne odihnim de propria izolare, ne ușurăm condiția printr-un efluviu ce se îndreaptă spre aceeași soartă.

Iubirea rămâne cel mai grav semn de întrebare – și amanții victemele imposibilității.

Ideea de neajuns se naște din excesul de dorințe. Însăși conștiința răului n-ar fi posibilă fără agitația vrerilor neînfăptuibile. În bine, trăiesc acei ce vor puțin, a căror dorința e compatibilă cu dimensiunile vieții. Dar când ești ros de un jind năpraznic, universul e neîncăpător, e cădere, e rău. Nimic nu te mulțumește aici jos. Nefericirea nu-i decât neputința în supranatural; neputința ultimei curpinderi.

Dorința e răul fără de care înnebunim de spaima vidului. Caci a dori este a ridica neantul la demnitatea posibilului, precum dorul strabate golul fiintei ca o sugestie de plinatate. Intre a fi si a nu fi, diferenta e de grad: totul se reduce la a sti daca Nimicul e activ sau nu. Existenta-i o metafora a neastamparului, cuprinsul ce si-l ofera dezmatul aprig al omului.

Atâta-i dragostea: putrezire împreună. Alăturând cărnuri străine și infiripând fioruri din intâlnirile materiei, ea dă prilej plămadei de trup și suflet să soarbă chinuri prin ocolul plăcerii. În zadar Împodobește ea cu geamăt obișnuita tăvălire, țâșnirea sonoră cu însoțire de sudori nu acoperă micimea întâmplării repetate.

Sunt prea obosit de visurile unui sânge prea-ncercat și-a unei inimi stoarse de șubrede fioruri. Cu ce puteri să mai extrag din trup acorduri incerte pentru nevoia chinului vag?