Am plecat către destinația aleasă nu foarte informată. Am avut o perioadă plină înainte de vacanță și puțin timp pentru informarea pe care o fac de obicei înainte de a vedea o țară nouă. Capul Verde a fost de altfel a doua opțiune, prima fiind Gambia, dar fără locuri libere în perioada vacanței noastre.După șase ore de zbor fără peripeții, un film, câteva zeci de pagini din cartea care mă însoțea și ceva M&M (nu le-am cumpărat eu, am fost coruptă de tovarășul de călătorie), pilotul anunță că ne apropiem de aeroportul din Boa Vista, temperatura este 33°C, cer senin. Ne dăm ceasurile cu trei ore înapoi și  în cincisprezece minute aterizăm. Aterizarea este cu succes, ne strângem catrafusele, adunăm copila și coborâm din aerul condiționat al avionului direct în cele 33°C, simțite ca fiind mai multe având în vedere că veneam de la 3°C. Ne dăm jos din straturile de haine, strategic așezate să țină atât la 3°C, cât și la 30°C. Douăzeci de pași de la scara avionului și suntem în Rabil International Airport, un aeroport mic și exotic. Ne întimpină un aeroport aproape gol, eram doar noi, pasagerii zborului Amsterdam – Boa Vista și personalul aeroportului. Eu n-am văzut decât o pistă de decolare/aterizare, așa că puțin probabil  să fie aglomerat. Ajunși la controlul vamal, completăm formularele pentru viză (se obține din aeroport) și încerc să-mi amintesc măcar două cuvinte în spaniolă. Acum realizez că dacă m-aș fi uitat la telenovele, tare bine mi-ar fi prins 🙂 Funcționarul de la ghișeul vamal se uită lung la noi, lung la pașapoarte și ștampilează serios cele trei acte. Recuperem bagajele și suntem repartizați la autocarul cu numărul 5 (erau doar două autocare pe care scria 1 și 2). Până la hotel călătorim fix cinci minute. Ne cazăm într-un bungalou în care erau cel mult 17° de aer condiționat, care, două zile mai târziu, combinate cu gheața care se regăsea în absolut toate băuturile, cu excepția cafelei, i-au adus fericirea soțului – lipsa totală a vocii mele pentru următoarele trei zile.

Hotelul, Club Riu Karamboa, era localizat pe o plajă cu nisip alb nesfârșită cu apă cristalină. Cândva, zona unde este situat hotelul, era acoperită cu vegetație, însă, din cauza secetei și a unei politici defectuoase referitoare la agricultură, astăzi zona este uscată, deșertică. Nu stiu câți angajați avea resortul, dar părea un roi de albine harnice zumzăind vesele printre turiști. Curățau, cărau și dereticau continuu după hoardele de străini dornici de leneveală în soare. Îi priveam discret din spatele ochelarilor de soare cum munceau, dansau și zâmbeau. Localnicii spun des no stress, no stress și te întimpină bucuroși cu salutul ola.

Capul Verde este un arhipelag format din 10 insule vulcanice așezate în formă de potcoavă, situat la 570 de kilometri de coasta de vest a Africii, în largul Oceanului Atlantic. Înainte de sosirea europenilor, Insulele Capului Verde erau nelocuite. Insulele au fost descoperite de genovezi și navigatorii portughezi în jurul anului 1456. Conform datelor oficiale portugheze, primele descoperiri au fost făcute de către António de Noli, care a fost ulterior numit guvernator al Capului Verde de către regele portughez Alfonso V. În secolul al 16-lea, arhipelagul a prosperat din urma comerțul cu sclavi. Declinul în comerțul cu sclavi din secolul al 19-lea a dus la o criză economică, iar prosperitatea Capului Verde a dispărut încet. Din 1951, insulele au fost privite ca un departament de peste mări al Portugaliei, iar independența a fost obținută în mod pașnic în 1975. Praia a devenit capitala insulelor în 1770. Capul Verde are o populație de puțin peste o jumătate de milion de locuitori, majoritatea de religie romano-catolică. Insulele sunt împărțite în două grupe: insulele Barvalento (Santo Antão, São Vicente, Santa Luzia, São Nicolau, Sal, Boa Vista) și insulele  Sotavento ( Maio, Santiago, Fogo, Brava).  Noi am stat în Boa Vista și am vizitat Sal Rei.

Boa Vista, cu o populație de 9 000 de locuitori, este a treia insulă ca mărime din arhipelagul Capul Verde, după Santo Antão și Santiago.  Boa vista în portugheză înseamnă priveliște frumoasă. Insula este cunoscută pentru țestoasele marine, muzica tradițională, precum și pentru ultramarathonul său și dunele de nisip. Apropos de muzică, știi melodia acea Bésame mucho (como si fuera esta noche la última vez …)? Sigur o știi, fiecare îndrăgostit a cântat-o măcar o dată cu buzele țuguiate așteptând pupatul. Ei, doamna care cânta melodia aceasta, desculță pe scenă, Cesaria Évora, este născută în frumoasele insule ale Capului Verde.

O multitudine de păsări rare atrag ornitologi din întreaga lume în Capul Verde, pe plaje vezi adesea păsări și crabi. Oceanul este o explozie de culori, pești, delfini, broaște țestoase și balene. Este paradisul celor pasionați de pescuit! Pescari profesioniști și amatori închiriază bărci pentru călătorii pe mare în căutarea unei capturi memorabile. Memorabilă a fost și plecarea soțului la pesuit în largul oceanului! Cât pe ce să încasez o asigurare de viață. 🙂 Pescuitul în larg era programat de la 2 p.m. până la 6 p.m. În jurul orei 6 p.m. eram în bungalou așteptând pescarul cu vești grozave despre cum și câți rechini/balene/lighioane a prins și cum acesta ar fi fost cel mai tare pescuit din întreaga lume intergalactică. O oră mai târziu eram încă în așteptare. Mi-am zis că s-a întins la vorbă cu barcagiul, cu vreun pahar de grog în mână (grog este băutura locală, 43% alcool, făcută din trestie de zahăr și îngrozitoare la gust din punctul meu de vedere). La ora 9 p.m. începusem să mă îngrijorez cu adevărat. Mă și vedeam pierzând avionul de a doua zi, ratând școala copilei, și petrecându-mi vremea bocind pe la ambasadă că mi-am pierdut soțul la pescuit. Bătătorisem drumul dintre recepție și locul de unde plecase barca în căutarea unei soluții. Plaja era neagră precum gândurile mele. Mă gândeam panicată ce fac dacă, știi, l-a păpat rechinul pe soț. Pe la ora zece și jumătate, apare pescarul rătăcit pe ocean, înfometat, însetat și fericit că este în viață. Fusese toată ziua vânt, iar în larg a pornit o furtună cu valuri care depășeau cu mult tinicheaua de barcă. De fapt, nu furtuna fusese problema, deși, îmi imaginez că datorită ei trebuia să fi îmbrățișat cu drag vreo balustradă a bărcii, ca să nu te arunce papa bun la rechini. Problema reală a fost motorul bărcii care și-a dat obștescul sfârșit taman când să se întoarcă. Așa a început distracția în largul oceanului. Nu se vedea milimetru de pământ deșertic, în bezna nopții barca era prost iluminată și umplută permanent cu apa valurilor înalte. A fost distractiv și aventuros până când porcăria de barcă a început să intre la apă și pescarul să realizeze că nu e de glumă. Disperat, barcagiul a deschis toate capacele bărcii și a costatat că era peste tot plin cu apă. Cum barca își vedea de soarta ei și se scufunda încet, dar sigur, barcagiul a început să sune de pe telefon. Emergency, emergency. Mintea omului odihnit (că nu degeaba no stress, no stress), le trimite o barcă cu patru oameni și patru găleți. Aceștia trec în barca cu pescari și încep să scoată apa din barcă cu gălețile. Barca venită în ajutor pleacă. E de râs și de plâns. Cei patru oameni scoteau patruj’ de litri de apă și oceanul băga un val de punea la loc dublu. Bărcuța noastră, cu tot cu pescari se ducea încet-încet pe urma Titanicului. A văzut barcagiul că treaba nu e tocmai roz și s-a apucat din nou să tasteze serios Codul Morse pe telefonul mobil, desigur. Promite că în zece minute vine o altă barcă (barcă, șalupă, iaht, vapor, whatever) să-i salveze de la pierzanie. După o oră era la fel de întuneric și nici măcar o vrabie nu venise. Îl și văd pe soț cum căuta cu privirea vreun obiect plutitor însărcinat cu salvarea lui în caz de Titanic și cum, prin radicali, integrale, diferențiale și abscise, calcula cât a mers cu barca în larg și cam cât ar trebui să înoate înapoi pentru operațiunea Marea salvare. Se întreba, probabil, dacă poate să înoate atât de mult. Sunt sigură că putea, însă nu ar fi fost necesar, oricum îl păpau rechinii pe la jumătate. O delicioasă cină olandeză! Într-un final apoteotic a sosit barca salvatoare care a salvat pescarul din valurile oceanului și pe rechini de-o indigestie. Evident că barca cu pricina nu avea veste de salvare, dar pare logic, așa-i?

Să revenim la insula noastră. În fiecare an, Boa Vista este un peisaj de maratoane, cel mai faimos fiind un ultramaraton de 150 km pe plaje cristaline cu nisip deșertic. Evenimentul se numește Boa Vista Ultra Trail și cuprinde: Ultramaratonul de 150 km în jurul periferiei insulei, Maratonul de 70 km a cărui linie de finish este într-una din ultimele rămase saline de pe insulă și Eco Maratonul de 42 km. Evenimentul se desfășoară în luna decembrie a fiecărui an. Poți afla mai multe despre eveniment aici.

În Boa Vista am vizitat orașul Sal Rei. Cu casele  sale spălăcite, neterminate, cu vopseaua scorojită, unele aproape să se dărâme, Sal Rei pare un orășel adormit. Prima vizită a fost la o școală primară. N-am simțit niciodată o compasiune mai mare față de copii ca aici. Cineva din grupul nostru le-a împărțit pixuri (din acelea ieftine în Europa), abțibilduri și baloane. Bucuria din ochii  acelor copii este greu de explicat în cuvinte. Se uitau la abțibilduri neștiind ce să facă mai exact cu ele, iar când le-am arătat cum se lipesc, s-a declanșat un râs general. Școala, clasa, băncile, totul este vechi și parțial deteriorat! În schimb, n-am văzut altfel de mașini în oraș decât 4×4! De la școală am mers să vizitem piața de pește din Sal Rei, o piață de pește mic situată pe Avenida dos Pescadores, chiar în spatele plajei Praia de Diante. Peștele se vinde pe jos, așezat pe o coală de hârtie, femeile își spală rufele sau vasele murdare în apa oceanului de peste drum, mamele alăptează copiii stând pe jos în fața sau la colțul casei! Sunt două extreme în lumea africană, luxul resorturilor unde sunt cazați turiștii și sărăcia locuitorilor! Ceea ce pentru noi pare a fi normal, de neconceput, acolo ori nu există, ori există doar în imaginația lor ca un lux de neatins. Totuși, oamenii de aici sunt demni și fericiți cu puținul lor.

Dacă ajungi în insulele Capului Verde, trebuie să încerci mâncarea lor tradițională, cachupa. Aceasta este o tocană din porumb, ceapă, banane verzi, manioc, cartofi dulci, cartofi, roșii, varză și, eventual, slănină. Este condimentată cu frunze de dafin, usturoi și ardei iute și însoțită de carne de vită, carne de porc sau de pește (cachupa rica). Un alt fel de tocană este feijoada, care este făcută din fasole. Mai poți încerca și canja de galinha, o supă de orez cu carne de pui și caldo de peixe, supă de pește. Prețurile variază. O masă pentru trei persoane, cu vinuri locale, costă între € 25 și € 30. Berea locală este, de obicei, în jurul valorii de 150 ECV per litru (ECV = cabo verdi escoudos). Une euro este echivalent cu 110 ECV.

Am avut o vacanță frumoasă, aventuroasă pe alocuri, am dat gata patru cărți și mi-am făcut norma de cocktailuri.  Dacă iubești plajele cu nisip alb și apă cristalină, atunci insulele Capului Verde sunt o destinație perfectă!