„Stea, sărac de bunuri, frumusețe și spirit, inima mea este atât de bolnavă ca o scânteie de soare noaptea, și te iubesc. Și ochii tăi, topite stele a dimineții, privesc atât de adânc, atât de ferice de adânc în noaptea sufletului meu, cât te visez veghind și, de dorm, la imaginea luminii lor sunt deștept.

Poți oare ghici simțirea cu care am scris, înger? … O nu! În viața ta luminoasă nu s-a putut ivi nici umbra măcar a unei dureri asemenea aceleia ce-mi nimicește inima. O nimicește! Închipuiește-ți că dintr-un om cu simțire, dintr-o ființă aievea n-ar rămâne nimic decât o lungă, întrupată desperare. Tu nu cunoști asemenea oameni. Ei nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. Ei sunt jos. Când o inimă pierdută-n mizerie, în apăsare, în neputință de a cultiva simțiri, căci fiecare din ele își găsesc marginile în puterile celui ce le are, când o asemenea inimă și-ar ridica aspirațiunile până la tine, și le-ar ridica fără voință, luptând spre a le năduși, neputând să le reziste, ce-ar simți un asemenea om? Întristare? Asta nu-i întristare! Desperare? Asta nu-i desperare! E o agonie a sufletului, o luptă vană, crudă, fără de voință. Desperarea ucide, această simțire muncește. Martir este numele amorului meu. În fiecare fibră ruptă este-o nemărginire de dureri; și nu deodată, fibră cu fibră se rupe inima mea. Moartea-i un moment, desperarea e timp — o asemenea simțire este iadul. Mario! poți tu să-ți închipuiești un asemenea chin fără  să plângi — de milă, nu — de îngrozire?

De piatră să fie o inimă, este o margine care s-o miște; de venin să fie un suflet, sunt dureri care trebuie să-l îndulcească, și nu e durere mai mare decât a mea. De ce sunt eu în lume, când tu ai fost menită să fii? De ceau căzut ochii mei pe tine, de ce te-am văzut? Orb de-aș fi fost, de cât amar scăpam! De n-aș fi fost defel, scăpam de o viață chinuită, pustie, fără de lumină. — Floare! cum surâzi în grădina zilelor tale, fără  să știi că o inimă se rupe; stea! cum lucești în cerul tău, fără să știi că un suflet moare. Și, în neștiința ta, ești și mai frumoasă, ești și mai mult cauza unor crude dureri. Ah! cât ești de frumoasă și cu cât ești, cu atâta mai nefericit sunt, și cu cât sunt, cu atâta mai frumoasă ești! — N-am avut speranțe, puțin mi-a păsat; n-am avut dorințe, nici una-n lume, puțin mi-a păsat; de una am fost capabil, de una, care, să-mi cuprindă toată viața mea, și aceea nerealizabilă, tu! — Oricât de mare ar fi mila ta, până acolo nu se poate coborî. Nu-mi zâmbi!

Zâmbetul tău m-ar umple de speranțe vane. A mă iubi nu-ți este permis, disprețuește-mă! te rog! Poate disprețul tău m-ar omorî și moartea nu-i nimic pe lângă chinul meu de azi. Sărut urma pasurilor tale, murii îi sărut pe care au trecut umbra ta, disprețuiește-mă! Eu nu pot să nu te iubesc. Tu nu știi de ce, și nu ți-o pot spune, și cu toate astea chipul tău, umbra ce-ai aruncat-o pe pânza gândirilor mele este singura fericire ce am avut-o în lume. Mario!… așa-i că astfel te cheamă! nu se poate să te cheme altfel… tu!… nu-ți pot zice altfel… Adio! Adio!”

Mi-am reamintit de Sărmanul Dionis a lui Eminescu, scrisoarea de dragoste trimisă de Dionis, Mariei, copila cu părul ei cel blond și împletit în cozi pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc.