De câțiva ani mă tot gândeam la un revelion în costum de baie. Cum voiam totuși de Crăciun să fiu acasă, nu îmi mai rămâneau decât vreo opt zile din vacanța copilei în care puteam fi departe. Departe, dar totuși nu prea departe, căci nu voiam să zburăm mai mult de sașe ore. Acesta a fost criteriul principal când am început să caut țara cu multe grade în decembrie.Am ales până la urmă Gambia. Știam destul de puține lucruri despre această țară, printre care localizarea geografică și faptul că este o țară islamică. După câteva zile de adunat informații de pe google și alte surse, m-am declarat pregătită pentru aventura Gambia.

Am aterizat în Banjul, capitala Gambiei (deși nu și cel mai mare oraș), după șase ore de zbor cu plecare din Amsterdam. Am zburat peste Sahara, care văzută din avion pare mind-blowing. Mă uitam la ceea ce părea a fi dune de nisip uneori arămiu, alteori auriu și îmi tot ziceam în gând: „Lumea asta e așa o minunăție!”

Încă mi se pare ireal că în aceeași zi poți bea cafeaua de dimineață așezat comod în fotoliul IKEA, ignorând cele două grade de afară, iar seara să iei cina pe terasa restaurantului, în adierea caldă a celor peste treizeci de grade. Nu încetează să mă minuneze miracolul lumii moderne, care a creat posibilitatea de a te trezi dimineața în Europa și a te culca seara în Africa!

Ajunși în aeroportul din Banjul, după controlul pașapoartelor și recuperatul bagajelor, am ajuns la complexul unde eram cazați, în treizeci de minute cu un autocar. Deși pe site-urile oficiale din România am găsit informația că viza se poate luat doar de la Ambasada Gambiei din Paris, după mai multe investigații am descoperit că viza se primește la punctele de control al pașapoartelor din aeroportul din Banjul și nu se percepe nici o taxă.

Am ajuns la Palma Rima, un complex cu căsuțe și un mic hotel, situat în Kololi. Deși complexul este clasificat ca fiind de patru stele, de fapt este cam de trei, comparativ cu hotelurile de pe litoralul românesc construite din vremea lui nea Nicu și spoite cu ceva var, trântită o faianță oarecum nouă pusă de un domn care avea orice specializare mai puțin cea de „faianțar” și prosoape de un gri deschis care cândva au fost albe. Noroc cu piscina foarte curată, care se pare că este cea mai mare din Gambia! Adevărul este că nu m-a deranjat deloc cazarea, oricum nu am văzut camera decât la trezire și la culcare.

Prima zi în Gambia a fost o zi de plimbat pe malul Atlanticului și de înotat în cea mai mare piscină din Gambia (să zic așa). Apoi am stabilit traseul următoarelor zile, căci nu intenționam să lenevesc opt zile pe marginea piscinei, fie ea și cea mai mare!

Traseul de a doua zi includea diverse sate din Gambia de sud-vest, către granița cu Senegal, Serekunda, râul Allahein cu o barcă tradițională pirogue (un fel de canoe mai mare, lungă, construită din lemn; o barcă pirogue autentică este scobită din trunchiul unui singur copac), popas pe plaja din Kartong, satul pescăresc Tanji. Destul pentru o zi, așa-i? Prima oprire a fost pe marginea drumului la un mic dejun improvizat cu pâine, unt și gem, mestecat concomitent cu holbatul intensiv la un mușuroi de termite de peste doi metri înălțime. Mestecam și purtam în sinea mea un întreg monolog: „Cum mama mă-sii și tata tă-sii pot construi niște vietăți așa mici nici chestii așa mari? Asta înseamnă lucru în echipă, dom’le! Cum organizează ea, regina termitelor, tot procesul muncii și procesul fertilizării și pe cel al înmulțirii tribului. Nu se zice trib, cred că e colonie de termite! Oricum, good job queen, au dreptate localnicii, you’re the real boss lady„

Așa am aflat că pe cât de înalt este în exterior mușuroiul, pe atât de adânc este construit în pământ. Viața socială a termitelor este foarte simplă și bine organizată pe trei clase sociale: lucrători, soldați și termite fertile (regina și regii). Termitele au una sau mai multe regine și mai mulți masculi fertili numiți regi. Regina este “șeful statului”. Termitele se hrănesc cu plante moarte și celuloză din lemn. La maturitate, regina poate depune până la 40 000 de ouă într-o zi (poți să-ți închizi gura deschisă de uimire)!

După micul dejun de pe marginea drumului cu termite, am continuat către Serekunda, cel mai mare centru urban al Gambiei, format din nouă sate, cu un număr de aproximativ 390 000 de locuitori. Numele înseamnă “casa familiei lui Sayer – Sayer kunda”, Sayerr Jobe fiind întemeitorul acestui oraș în secolul IX.

Serekunda este aglomerat, cu o piață extinsă până la marginea drumului, oamenii mergând pe stradă printre mașini și taxiuri care oricum merg când pe stânga, când pe dreapta drumului. Dacă vrei să simți tumultul vieții urbane din Gambia, acesta este locul perfect! Mașinile claxonează continuu, muzica urlă de peste tot, oameni îmbrăcați colorat, femei cu copii agățați în spate și cu coșuri pline pe cap, cărăuși care te pâsâie ca să te dai la o parte, aglomerație de nedescris, marfă întinsă direct pe jos în praful arămiu, mâncare gătită direct în stradă, haine la mâna a doua direct din mormanul de pe jos, pește, orez, cuburi Maggie, pungi cu apă, și câte și mai câte! Serekunda este un oraș pe care nu îl uiți prea ușor.

Următoarea oprire a fost la o școală pentru copii între 4 și 10 ani. Școala arată deplorabil, murdară și veche. Sistemul actual este bazat pe cel stabilit de Marea Britanie în timpul imperialismului. Gambia are centru universitar doar din anul 1999. Rata de alfabetizare la femei este de doar 47%.

Deși era vacanță, învățătorul a adunat copiii special pentru vizita noastră. Copiii sunt incredibil de prietenoși, te iau de mână și se uită la tine curios. Dacă ești blond, devii atracția satului. Știu că turiștii le dau dulciuri și creioane și caiete și de cum apari (oriude în Gambia) aleargă strigând toubab, toubab (care înseamnă străin, turist, om cu bani). Dacă ai o pungă cu dulciuri în mână ești pur și simplu invadat de toți copiii satului care strigă și se îmbulzesc, ieșind fericiți cu o bomboană în mână. Am plecat de la școală gândindu-mă la câte le lipsesc acelor copii și câte lucruri de prisos au copiii din tările dezvoltate, cât de fericiți par a fi acești copii cu puținul lor și cât de nemulțumiți sunt cei din țările bogate cu multul pe care îl au!

Cu gândurile acestea am mers către următorul loc: piața de animale (vaci și capre) și măcelăria de pe marginea … (cu altfel?) drumului. La treizeci și cinci de grade, jumătăți de vaci, bucăți de capre, și alte lighioane atârnau în cârligele ruginite (probabil pentru a aroma carnea), zumzâite de muște, lucind vinețiu în bătaia soarelui. O delicatesă! A, da, și vulturi în așteptarea pradei. Aș deveni cu drag vegetariană dacă aș locui în Gambia. Refuz să mă gândesc de unde a fost cumpărată carnea din meniul restaurantului de la hotel.

De la piața de animale am plecat către râul Allehein unde ne aștepta o barcă pirogue care urma să ne ducă de-a lungul râului care desparte Gambia de Senegal, către restaurantul de pe plaja Kartong unde urma să luăm prânzul. Pe drum am fotografiat toți baobabii, dintr-o veche obsesie din copilărie, când m-au fascinat acești copaci (împreună cu sequoia) la lecțiile de geografie din clasa a VIIa.  Unii baobabi pot avea peste 1 000 de ani și pot fi peste 7 metri înălțime! Interiorul fructelor de baobab este comestibil, iar localnicii îl amestecă cu apă, lapte și zahăr. Toate băuturile lor sunt exagerat de dulci.

Ajunși pe plaja de la granița cu Senegal, am fost întimpinați cu mâncare tradițional gambiană (aceeași pe care am primit-o tot restul vacanței oriunde ne-am dus): orez, couscous, chiftele din pește, domoda (un sos din unt de arahide), yassa (pui prăjit cu ceapă), un fel de tocană din vită, pui sau somn/baracudă. Mâncarea este foarte delicioasă! După masa de prânz a urmat o binemeritată pauză de bălăceală în Atlantic sau lenevit în soare.

Ultima oprire a fost satul pescăresc Tanji. De cum am ajuns în zonă mirosul de pește (în special de pește care zace de ceva vreme în soare, un pic stricat) și de apă adiată de vânt ne-a umplut nările nasului. Am intrat în zona unde se afuma cel mai consumat pește din Gambia, peștele bonga. Frumos așezați, cu codițele în sus peștii erau ținuti la afumat câteva zile. Bine, dacă vezi că lângă locul unde se afumă peștele este și groapa de gunoi, nu prea îți mai e foame.

Trecem peste detalii și ajungem pe malul satului exact la ora la care bărcile descărcau capturile zilei. O forfotă de nedescris (exact ca mirosul care domnea peste tot). Bărci pirogue, oameni până la brâu în apă cu ligheane pe cap care erau umplute cu pește direct din barcă, femei care vindeau peștele pe unde apucau, copii agățați de femeile cu pricina, turiști printre toți aceștia, muzică, valuri de ocean și alte zgomote de fundal. O altă experință de neuitat vizual, dar mai ales olfactiv. Oamenii se tocmeau (e musai să te tocmești pentru orice cumperi în Gambia, e un fel de sport național) pentru somn, baracuda, calcan…

Acesta a fost ultimul loc vizitat în cea de-a treia zi în Gambia. La finalul excursiei, am mulțumit ghidului și șoferului și le-am lăsat un bacșis de 200 de dalasi fiecăruia. Dalasi este moneda din Gambia. 1 euro = 50 dalasi (decembrie 2016). Au meritat pe deplin banii. Un salariu mediu în Gambia este de aproximativ 2 000 dalasi (40 euro!!!)

Oamenii sunt prietenoși, pe oriunde mergi ești întimpinat cu how are you, hello, where are you from, what’s your name, iar femeilor europene le spun boss lady. Dar despre asta voi scrie în partea a doua.

Va continua … cum ar veni 🙂